Păcat că lumea nu zâmbește mai des.

Simplități.

Hai să fumăm singurătatea împreună

Nu-i prea greu, stăm mână-n mână,

Fiecare-n lumea lui, ca doi copii,

Și reflectăm la gânduri fumurii.

Și ți-aș zice hai, din nou, hai să plecăm,

Să uiți de oameni sau să uităm.

Să fugim de lume și de tot,

Să ne-ascundem ca doi bandiți, în vreun port,

Presupunând prin reducere la curcubee și nori

Că și tu cauți alte cărări,

Alte drumuri și-alte căruțe ‘ndesate

Și nu te mulțumești cu simple vise fumate.

Diferența dintre maro și kaki ilustrată

Ăsta e maro:

Și astă a kaki:

=> Maieul meu e maro. Toată ziua. Și noaptea. Și oricând, în week-end, în timpul săptămânii, în vacanțe, de sărbătorile legale și ilegale.

Dragă tu abstract.

Nici nu mai ştiu de ce aş mai scrie. Dupa atât de mult timp, aproape că am şi uitat cum să alcătuiesc scrisorelele alea lungi, fără cap şi fără coadă, dar îmbibate în suflet şi inimă şi uscate frumuşel pe balcon înainte să ajungă la tine. Dacă stau cu adevărat să mă gândesc, nici nu cred că am ştiut vreodată, la urma urmei, n-am suflet şi mă laud cu asta.
Mă chinui acum, cu adevărat, să scot câteva ultime rânduri, nu de alta, dar deja încep să cred că a venit timpul să las ceva abstract, fără rost scris aici, aşa cum înţesasem atâtea alte foi şi apoi le aruncasem spunându-mi că oricum treaba lor nu a fost niciodată să fie citite. Acum scriu, şi mă întreb pentru cât timp, pentru că, cel mai probabil plictiseala nu e departe şi lipsa de idei o urmează tiptil.
E greu.
Sau nu...
Ba nu, e greu. Pământul e greu, dacă înţelegi ce vreau să spun. E cu atât mai greu cu cât jumătate din lucrurile pe care le spune sau le face sunt minciuni. Şi cu atât mai greu cu cât e lipsit de culoare sau viaţă. E greu să calci pe el gândindu-te că nu are un suflet de distrus: nu de alta, dar nouă ne cam place să călcăm doar pe lucruri vii, care mai pot suspina şi plânge din când în când. Şi zâmbi şi râde, ce-i drept, dar nu e nimic mai mincinos ca un zâmbet, aşa că hai să nu intrăm în astfel de detalii.
Afară încă plouă, mă mir că cerul mai are de unde. Probabil că s-a trezit azi noapte buimac şi a băut o cană mare de apă, altfel nu îmi pot explica. Mama lui ar fi trebuit să îi spună să nu facă aşa ceva niciodată, probabil a uitat, săraca. A aruncat şi câţiva bulgări de gheaţă, aici nu pot găsi nicio explicaţie, dar nici nu cred că m-am chinuit cu adevărat să caut una.
Aş spune din nou că e complicat, dar ştiu că mint. Nu e de nepăsare, de neseriozitate sau mai ştiu eu. Pur şi simplu nu cred că mai rezist să mai stau la poveşti de demult despre chestii abstracte. Deşi, da, realmente, acele chestii abstracte sunt destul de importante, dacă nu pentru 6 miliarde de suflete, atunci pentru sufletul pe care îl pretind pierdut. Nu l-am mai căutat de mult, ce-i drept.
E amuzant, totuşi. Să complici lucruri şi să le faci să pară fără cap şi fără coadă. Mi-e indispensabil acum să analizez cu grijă cam tot ce mă înconjoară. E amuzant şi să văd cum lucrurile trec de la bun la rău într-o secundă, şi bineînţeles că uneori, rar, şi de la rău la bun şi nu mai ştiu cum să se întoarcă înapoi. Săracele lucruri, ţi se face milă când te gândeşti aşa la ele.
Sau nu...
Nu, aici cred că rămân la sau nu. Ai nevoie de suflet pentru aţi fi milă şi duc lipsă acută de unul. Ieri l-am căutat pe străzi şi trotuare, dar cei de la Salubritas tocmai trecuseră cu monstrul ăla de spălat asfalt, aşa că, îmi închipui, chiar dacă vreun suflet rătăcit s-ar fi jucat pe acolo, atunci măturile şi apa cu săpun l-ar fi alungat şi înnecat. Săracul meu suflet. Dacă l-aş avea închis în carcasa mea, acolo unde îi este locul, mi-ar părea rău pentru el.
Am ameţit. Mă plâng, din nou, şi încep să urăsc să fac asta. Am observat că oamenii nu prea apreciază bătaia de câmp ci preferă obiectivitatea şi acurateţea în exprimare. Nu e vina mea că ideile se îngrămădesc unele peste altele şi într-un final ajung cu un fel de salată de gânduri în capul meu, salată pe care o împart bucuroasă cu toţi cei care vor să o audă.
Dar de ajuns. Probabil te-am plictisit şi pe tine. Îmi iau cafeaua şi promit că stau pe balcon până trece ploaia şi mi se aşează şi mie gândurile.

 Fără limite,
Cristina

PS: Am recitit amalgamul de mai sus şi în continuare îmi pare logic.
PSS: Ascultă asta, te rog. Poate o să înţelegi ce iepuri zburdă la mine în minte aşa. Mă îndoiesc. 

Adrian Păunescu.

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

M-as jelui in fel de fel de jalbe
In care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Imi covarsesc gradina si mi-e teama

Si uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii cauta o cale

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste, vin in miezul verii,
Iar eu sunt pln de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante,
Copii fragili ducand parintii-n spate,
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

Te-aud in batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

De te lucram sarguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o

Lasand ambitiile de o parte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfanta casa

Pe urma vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Si eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tample soarele si luna

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie




(Poate ca unii isi aduc aminte de ceva cand o citesc.)

Cotidian.

E greu, știai?
Să ai șaptișpe ani și să crezi că zbori
Și să te'mpuște'n aripi și să te lege de pământ
Și să îți spună că visul tău e doar un gând,
Niciodată real, niciodată cald sau bun,
Înghețat, tremurând la tine'n minte,
Obosind.

Mai e greu și să crezi că știi,
Lumea să-ți dea peste nas și să cazi,
Să te ridici, plin de tupeu,
Să urlii și să simți, ca într-un final să constați că
Totul e doar în sufletul tău,
Închis, încuiat de-al dracului cu chei aruncate,
Pe care nimeni, nici tu măcar, nu le poate găsi,
Închistat în inima ta, care,
Chiar și fără pic de gheață în ea,
Arată de parcă ar sta să se spargă
Dacă aș îndrăzni să o țin în mână.

E greu să trăiești într-o lume în care
Oamenilor pur și simplu nu prea le pasă.
E greu să zâmbești, te omoară și
Se joacă moartea asta prin tine
Gâdilându-ți fiecare celulă
Și făcându-te să vrei să arzi tot ce e rău cu tine.
E greu să visezi când ții ochii deschiși
Pentru că vezi mizeriile din jur
Și te ia greața și scârba:
Nu mai știi cum să pleci din locul ală. 
E greu să citești când nu mai ai chef,
Când vrei să scapi și să fugi și să nu îi mai vezi.

E greu să simți când nu mai ai pentru cine.

Bacovia

Poemă finală

Eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni
Ascuns în pivnița adâncă fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo neștiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viața, și moartea
Și plângă poeții poema lor vană...
Știu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis -
Plumb, și furtună, pustiu
Finis...
Istoria contemporană...
E timpul... toți nervii te vor...
O, vino odată, măreț viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ce nu știe nimeni
Mâhnit de crime burgheze fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni
Altfel, e greu pământul...

Haos

Am complicat totul de tot.
Ne-am agitat şi încâlcit.
Într-un final, nu mai  e loc de nimic.

Nu mai avem timp nici de cafele,
De poveşti şi-amintiri nici nu mai vorbesc.
Eu nu mai am timp să visez.
Tu nu mai ai timp să uiţi.

Suntem simpli, în continuare,
Eu înnebunesc, tu întinereşti.
Eu termin, tu continui.

Amândoi ne plictisim.

Ne plângem lunii şi stelelor,

Mai vorbim şi cu soarele,

Dar ei tac, noi oftăm,

E un continuu haos.

Într-un final, nu mai e loc de nimic.

Ne-am agitat şi încâlcit.

Am complicat totul de tot.

Influente negative şi schimbări false.

Nu ştiu dacă exagerez sau nu, dar cert e că m-am schimbat. În bine sau rău, tind să cred că a doua varianta. Şi mai sigur e faptul că avut legătură cu o persoană neimportantă. Doare, so to say şi vreau să fiu ca înainte.

Paradox.

De ce, nu mă întrebaţi. Poate pentru că lumea e plină de situaţii inutile. Ca asta de mai jos, care  demonstrează că matematica ar trebui să se maturizeze şi să îşi rezolve singură problemele.

Mai cu gust de octombrie.

Pe Cronici, vechiul blog, aveam un post în care constatam că octombrie 2010 a avut un gust pregnant de mai. Ei bine, acum, în prima zi de mai, pot spune că nu e nici urmă de gust de primăvară: cerul e aproape alb, afară e frig, deși mă dau dârză și ies în tricou și nu e nici urmă de viață de mai. S-au schimbat poate, rolurile lunilor. E o răzbunare a naturilor pentru faptul că i-am considerat una din lunile de toamnă prea blânde și prea calde pentru a mă supăra.

De fapt, nu, are legătură strict cu faptul că sunt o melancolică încurabilă, de prea mult deja. Sau nu, m-am exprimat prost, nu melancolică, ci visătoare negativistă.

Așa că da, îmi accept pedeapsa: pentru că am avut parte de acel octombrie cu gust de mai acum îndur un mai cu gust de octombrie.

Constatari.9

'cuz I'll just make the mistake again.

Mircea Cărtărescu.

Steluțe în genele ei

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

Și mie-mi pasă.

Meriţi doar un simplu „marş”,

M-ai plictisit cu balivernele constante,

Prea repetabile, din săptămână-n săptămână.

M-aş apuca s-arunc din nou cu vorbe goale:

Oricum ele nu te lovesc ci,

Cu tot norocul pe care îl am,

Te ocolesc mârşave.

Şi nici nu-ţi spun că eu ţi le-am trimis.

E complicat. Am spus asta de mii de ori.

E complicat pentru că lucrurile se schimbă,

E complicat pentru că eu complic lucruri în general,

E complicat pentru că şi tu încurci destule.

E complicat pentru că nu e simplu.

Dar continuând, deşi nu ştiu de ce:

E complicat şi ne-adâncim în complicaţii,

Şi parcă doar aşa mai suntem şi noi liberi,

Plini de griji, iluzii, minciuni şi-alte prostii.

Sunt nori şi e aproape mai şi încă îngheţăm,

Probabil că asta ne-nrăieşte şi mai rău.

Adrian Păunescu.

Îmi pasă...

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite că un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Gânduri rătăcite.0

Mă doare sufletul când o văd cum se chinuie să pară om. Știu că pare o răutate din partea mea să spun așa ceva, dar da, e trist când vrei să pari ceva ce nu ai cum să fi.

De ziua mea.

A mai trecut un an. Încep să uit fix chestiile pe care, ei bine, ar trebui să le știu în permanență.

Știu că aberez, dar parcă apar fire albe și parcă(sigur, de fapt) nu mai văd și aud la fel de bine. Și nici nu mai simt la fel de bine, încep să delirez, visele nu mai sunt la o parolă cu stelele, ci pline de negru și frustrări. De scris n-am scris niciodată cu adevărat, așa că nu o să zic nimic aici. Parcă și respiratul e mai cu lene, mai nou, ca să nu mai zic de citit și de gândit. Și completat formulare și compus diverse bucăți de hârțogăraie, ei bine, devine plictisitor și cu nimic ieșit din comun.

Îmi țin părul ciufulit, mai ciufulit ca înainte, poate, poate o să scot în evidență imaturitatea "mutrei" mele. Am ochii poate un albastru mai șters ca ieri, sper să fiu singura care observă. Zâmbesc mai rar, și atunci când o fac mă întreb imediat de ce, încep să iert și să nu mai țin minte toate prostiile.

Nu știu, m-am îmbolnăvit de o îmbătrânire forțată. Forțată de mine și de prostiile pe care le îndrug.

Fairytale gone bad nu pentru că e ceva rău, ci pentru că nimic nu mă trezește mai frumos dimineața.

Inutil.

E inutil să mai spun ceva. Dar totuşi o fac, doar de dragul de a mai trage de vreo două rânduri.

E inutil să mai cred că lucrurile se schimbă. Rămân îngheţate an de an şi întotdeauna dor la fel.

E inutil să zâmbesc. Şi aşa totul e o minciună.

E inutil să spun că ce spune ea e fals. E prea adevărat.

E inutil să mă uiţi la stele. Ele nu se uită înapoi.

E inutil să beau cafea. Încă nu am explicaţie pentru asta.

E inutil să visez. Nu se va întâmpla niciodată.

E inutil să vorbesc. Toată lume ignoră.

E inutil să tastez. Obosesc.

E inutil să citeşti aceste rânduri. Caută-ţi singur motive.

Constatare.8

Totul stă în proporţionalitate: tot ce primeşti e direct proporţional cu cât de mult munceşti. Dacă până acum nu erai obişnuită aşa, păpuşă, nu-i bai, te obişnuim noi.

Ultimele.

A trecut deja prea mult timp de când nu am mai scris rânduri pentru tine. Mai mult timp decât aş fi îngăduit în mod normal, presupunând, bineînţeles, prin reducere la absurd, că sunt normală.

A trecut mult timp şi de la ultimul zâmbet ce ţi-a fost incredinţat, dar asta, bineînţeles, este o numărătoare de zile pe care tu ar trebui să o veghezi. Şi a trecut mult timp de la acel ultim cuvânt şi asta e ceva ce ar trebui să numărăm împreună. Dar am uitat să numărăm sau poate am trecut de limita secundelor care au un nume.

Dar nu de asta îţi scriu, nu vreau să te păcălesc. Nu îţi ocup mintea cu cifre şi numere, pentru că ştiu că ele nu au absolut nicio valoare pentru o persoană ca tine. Cifrele sunt scăparea mea, aşa am ajuns să număr stele, fire de nisip, să adun şi să împart cerul, dar mai ales să caut rădăcini pătrate din sentimente şi nebunie. Pentru că, să ştii, nebunia chiar există şi e mai prezentă în mine acum, iarna, chiar dacă tu mi-ai spune că e primăvară deja. Probabil că frigul mă afectează sau, mai bine, frigul mă vindecă şi mă face aşa cum trebuie să fiu.

Mă încurc iar şi mă lungesc cu fraze ce nu îţi au rostul, explicaţii. Nu încerc să îmi găsesc scuze, cum fac în general. Sunt eu, acum, lovită de frig şi scriindu-ţi doar adevărul, purtat de val şi amestecat cu urlete de conştiinţă. Sunt eu, din nou, aşa cum nu m-ai cunoscut când iarna lipsea, căci masca mea de ceară a îngheţat şi s-a spart în sute de bucăţi şi mă tem că am nevoie de zile de primăvară ca să îmi fac alta.

Am realizat azi, când mergeam pe stradă, că totul e mult mai colorat decât mi-ai îngăduit tu să văd. Şi mai ales nuanţa aceea nebună de turcoaz pe care o prinde cerul când e furios pe mine că nu îi zâmbesc, mai ales aceea mă omoară şi mă aduce înapoi la viaţă, mă sugrumă şi apoi îmi suflă uşor plămânii cu aer. Dar tu nu ai cum să înţelegi asta, atât timp cât ochii tăi privesc doar cimentul aspru şi refuză să îşi ridice pupilele spre înalt. Dar nu o să îţi fac acum obeservaţii care oricum nu te vor influenţa, nu mă mai obosesc. Albastrul cerului, verdele nebun al mării şi bejul viu al nisipului, toate mi-au şoptit adevărul despre tine.

La început le-am spus că mint, că nu e adevărat. „Cum, el să fie atât de rău?” şi „E imposibil, el nu...”. Dar apoi mi-au dat peste nas, mi-au arătat că mă înşel.

Şi mă opresc aici, acum, pentru că deja am spus prea multe. Te obosesc, cel mai probabil, şi e exact ceea ce nu vreau sa fac. Nici nu ştiu ce vreau să fac, ca să fiu perfect sinceră, dar, într-un final, mai bine nu recunosc.


Noapte bună de acum, căci ştiu prea bine că citeşti scrisori doar seara şi ştiu sigur că pe aceasta o vei lăsa pentru final.

Cu lipsă de inspiraţie, 

Cris

Ambiguităţi.

Nu cred că e nevoie să spun ceva azi. Nu e nici !azi nu" nici "nu am chef azi". Este pur şi simplu departe de a fi necesar.

Ei şi simţurile.

Ei nu văd în jur nimic rău.
Ei nu aud nimic din zgomotul cotidian.
Ei nu gustă din realitatea iluzorie.
Ei nu miros irealul.
Ei nu simt.
Ei mint.
Ei sunt de piatră.

Pentru absenţe.

Cel mai trist e că banalul "You're gonna go far!" ţi se potrivea perfect. Păcat că au trecut zile, apoi săptămâni şi luni şi probabil că vor trece ani cu tine purtând o nouă mască, lipită perfect şi ascunzându-ţi realele trăsături. Nu mai pot zice unde vei ajunge din simplul motiv că...eu nu voi mai fi deloc pe-acolo.

Constatări.7

E timpul. în sfârşit, să spun "bună" şi să fie "pa", cum am înţeles de-acum că faci tu.


 
PS: Mie dor de vechi şi într-o zi o să îţi cer înapoi tot ce-i al meu şi-a rămas fumegând pe lângă tine. Poate-o să trânteşti, dar asta a fost mereu treaba mea, să te fac să spumegi de nervi.

Frustrări

"Când realizezi că un om te poate ignora şi tu nu îi poţi întoarce favorul ţi se taie filmul. Atunci poate realizezi că oamenii sunt prea intriganţi pentru a fi realmente necesari."

Citat din gânduri cotidiene.

Ignorance is bliss

Constatări.6

Domnişoară, florile-aduc primăvară, visează mai mult şi crede mai mult, şi soarele o să apară...

Baliverne.

Să-mi spui jumăți doar de cuvinte
Ș-apoi să taci și să te-ascunzi,
Să minți, să pleci și să-ți alungi,
Într-un final, tot ridul de pe chip.

Înfurie-te și urlă, dar
Nu mă lăsa să tac;
Înfurie-mă și spune-mi ce să fac.
Căci pot să fiu şi eu ca tine,
Pot fi un pui de drac.

Azvârle și lovește tot.
Aruncă-te-n uitare!
Plângi, râzi şi dă crezare,
Minciunilor lor dulci.

Poate-ai zis pas.
Acum că taci,
Nici nu mai știu ce ești:
Înger sau poate doar drăcești
Fapte și gânduri reci.

Uite, acum noi ne oprim:
Plângem pe trepte-n răsărit.
Luna se-ascunde-ncet în deal,
Dar soarele n-apare:
E-n nori pierdut, sub linii reci.

Tu-mi ștergi obraji de picuri reci,
Și cerul-ți plânge pielea,
Eu iar surâd, iar tu zâmbeşti,
Tot plângem împreună .

Luna e moartă după deal
Soarele-și plânge sora.
Noi am uitat ce s-a-ntâmplat;
Zâmbim în zori, de zor, pe trepte,
Căci răsăritul printre nori
Ne-spune-n vânt povestea. 

Un fel de a striga sfârşitul prin rânduri întortocheate.

Ai vrut să ştii ce-nseamnă a trăi
Să-ţi scriu în rânduri mari şi late
Definiţii de concepte uitate.

Ai întrebat, cu ochi lucizi,
Dar cu o minte prea demult pierdută,
Dacă ea, viaţa, aşa amăruie şi pe drumuri târâtă
Merită gustată şi dusă până-n punctul pe care-l strigâm capăt.

M-ai blocat. Am tăcut,
N-am ştiut ce să răspund.
M-am gândit că pentru linişte
O să uiţi şi-o să te laşi pierdut,
Târât, în alte vise-mpotmolite.

Dar n-ai uitat,
Nu mi-ai cruţat mintea şi sufletul
De un răspuns ce nu-şi avea găsire.

Aşa c-am zis "nu ştiu!",
Pueril şi copilăros.
Dar tu ai auzit ce-ai vrut:
Un "păi nu îşi are sens şi rost"
Aruncat nonşalant.

S-a terminat.

My heroin/constatări.5

Pentru momentele în care poţi cu adevărat distinge între prieteni şi prefăcătorii ambulante.

Bine

Suna bine, intr-o vreme
Când râdeai de mine
Și-mi zâmbeai prin gene
Și lumea se oprea și te privea
Gândind că ești doar un alt ciudat.

Era bine, la un moment dat:
Chiar înainte să spui "nu mai pot,
Am plecat".
Era bine fiindcă soarele plângea cu raze tari,
Nu ne certa, nu credea ca suntem doi mârlani,
Nu judeca ci doar privea.

Acum nu mai e așa.

Era bine:
Binele a trecut.
Era bine, dar noi eram ca de lut:
Eram simpli, dar niciodată prea normali;
Beam cafea pe străzi uitate, povesteam.
Acum am evoluat și ai crescut.
Acum am terminat, n-am început.
Eu am zis pas, tu ai zis pa.
Și uite că acum regret
Că doar atunci ne-am înțeles pe deplin.

Sorescu

Adam

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Constatări.4

Ştii că e Crăciun când se întâmplă ceva ce în mod normal ar fi părut imposibil.

Minciuni de primăvară.

E martie de vreo cinci zile
şi cică sunt flori şi căldură pe stradă
şi lumea e mai calmă şi mai caldă.

Minciuni de primăvară...

Astenie şi miros de vechi
chiar dacă e timpul pentru nou;
chiar dacă lumea renaşte;
chiar dacă sunt zâmbete şi aromă de râs în jur.

Aşa că taci şi pierde-te în soarele de primăvară;
Taci şi fumează un alt suflet.

Tunet

Aşa că adu tunetul. Şi tot ce ai mai bun şi aruncă în mine cu ele.
Aprinde-ţi ochii.
Las-o baltă şi ia-o de la capăt.

Constatări.3

Eu ţi-am alergat prin vene. Tu n-ai ştiut să tragi de sfori.

Mii.

Chiar vrei să îţi spun de mii de ori cine sunt?
Un nimeni şi nimic, într-un sfârşit
Aşa că nu mă fă să mă repet.

Am zis, odată sau poate de mii de ori
Că m-am plictisit. Ai tăcut
Ai ignorat ce-am avut de discutat
Şi m-ai lăsat
Pradă unui monolog interior
Covârşitor.

Dar acum tac, nu are rost
Să mai vorbesc
Pentru un ascultător
Nepăsător.

Cărtărescu

Fiindcă refuz să mai scriu despre ce n-am trăit, scriu despre dimineaţă asta de septembrie '89(singura concesie sunt rimele)


Ai şters-o la facultate.
Zâmbesc, lucrurile mi se par atât de ciudate...
Cafeaua are gust de ruj fiindcă buzele mele au gust de ruj
de la buzele tale-
foloseşti un Magic Lipstick turcesc, verde în tub auriu
dar pe buzele tale devine un roz unsuros -
e tare frumos...

Erai într-o grabă. Te ojai în oglindă.
Somnul nu mai trebuia să te prindă
fiindcă domnul Frâncu s-ar fi supărat, iar apoi
mai chiuliseşi şi joi...
Ţi-am pregătit repede să mănânci ceva:
salată de morcovi şi ţelină cu un măr ras amestecat în ea
şi un ceai chinezesc la plic.
Pâine mai avem doar un pic.

Lucrurile mi se par atât, atât de ciudate:
noi locuim în aceeaşi casă
citim alături, în acelaşi pat
dormim alături, iar când spălăm împreună
tragem o boxă de la picup până în faţa uşii de la baie
şi ascultăm Beatles prin hărmălaie.
Îmi porţi cămăşile şi-ţi port puloverele,
Îmi porţi sâmbetele şi-ţi port zâmbetele.

Acum ai şters-o la facultate.
Ies şi eu în holul blocului, îmbrăcat numai pe jumătate.
Chemi liftul şi liftul vine
Dar ţi-ai uitat cheile sau abonamentul şi te întorci iarăşi la mine
şi între timp îţi fură liftul cineva
şi-njuri uşurel, şi eu: bye-bye, draga mea,
să fii atentă acolo, la LRC, LFC
sau ce dracu mai e...

Liftul coboară şi mă întorc în bucătărie
continui să-mi beau cafeaua cu gust de ruj
de la Magic Lipstickul tău
îmi fac o mie de planuri literare...
pe geam e doar un bloc urât şi o toamnă strălucitoare.

De 14...

Ce-ai vrea să spun?

Să povestesc iar de colţuri şi cafea nu-i cu rost.

Pot spune că mi-a fost de-ajuns.

Că ai fost steaua mea

Stea mică şi rea.

Şi priveai pe furiş la rânduri de C

Şi-ţi fugea privirea dup-o Dacie crem

Berlină şi veche, doar un alt totem.

Vrei mai mult d-atât?

Mă scuz, nu mai pot.

Chiar de nu există, nu vreau îi ia loc.

Nu merge, nu ştiu...

Nu pot: mă bâlbâi.

Mă-ncurc cu ce rost?

Şi altele ce?!

Că tu eşti marea mea?

Şi iarna pe tine-n loc de valuri şi scoici

Aş vrea să te-aud, să te văd, să îmi cânţi?

Dar ar fi o minciună, doar un chin, blasfemii;

Când iarna pot fii pe o plajă pustie,

A mea şi a lor, să nu ştie nimeni

Ce vreau, ce gândesc, cât de mult a trecut

De când m-am rugat şi de când m-am născut.

Tu nu poţi fii marea, asta nu mi-o poţi lua.

Dar vara? Vara, da, vara

Fii viscol şi cancer şi gheaţă.

Vara fii rece, fii fără sens, tot ce-ţi doreşti.

Adu-mi aminte de iarnă, dacă vrei.

Şi primăvara şi toamna le poţi aduna,

Încurca, ameţii.

Dar eu tot îţi cer:

Lasă-mi iarna şi marea,

Pescăruşi şi nisip.

Lasă-mi soarele rece: e al meu, doar al meu.

Mai departe ce-ai vrea

Să auzi, tu, iubire?

Cam tot ce-am de zis?

Atunci mi-e simplu, banal, penibil de simplu:

Mă deprimi şi m-oftici.

Dacă m-ai pornit, ascultă-mă până la sfârşit.

Îmi strici orice stare, mă-nbeţi cu tristeţi

Ale tale, ale mele, ale altora beţi.

Mă îngheţi şi îmi urli că eu nu mai simt...

Îmi spui că mă uiţi şi să uit tot ce simt.

Mă arunci în uitare, într-un hau: în Tartar;

Mă disperi, mă intrigi, mă chinui-n zadar.

Continui? Sau stau, mă opresc şi te las...

Merg şi mai departe, spun stop şi mă-ntoc.

Ai vrut să ştii tot, m-ai făcut să vorbesc

Şi s-arunc în noi cu de toate şi tot.

Din nou, mă pierd şi mă bâlbâi, simt că mor.

De ce mai continui?

Mă pierd, pierd şi firul, s-o las baltă de-acum?

Ai fost ca o ploaie şi încă mai eşti:

Stingi, rupi, vindeci, semeni

Iubire şi pleci şi mă laşi

Doar cu nori şi tristeţi.

Ai fost ca un soare

Fierbinte de vară.

Ai ars, ai crescut şi-ai aprins într-o doară

Un suflet bolnav, făr'de capăt şi coadă;

Un suflet de om ce-a murit şi-a-nviat,

Şi-acum plânge ascuns

Într-un colţ, în zăpadă.

C-a plecat el soare şi-a venit iarăşi nor

Şi-a-ngheţat făr'de gând sentimente ce dor.

Ai fost ca un gând şi apoi ai plecat.

Am vrut să îţi spun cât de mult te iubeam.

Am uitat dar acum, şi regret, dar mi-e greu.

Am uitat şi de nervi, şi iubiri, şi cam tot

Şi-o să ard tot ce scriu, să rămână uitat.

Ura

"Pe Franz l-au picat. La anul va schimba şcoala. Toro a pierdut campionatul în ultima zi. Dar nu-mi mai pasă de nimic.

Tatăl meu mi-a spus că la CMC fac cu adevărat bombe. Într-o duminică a distrus toate coliviile lui pentru canari. În următoarea a reînceput să le facă. Mama este tot timpul la don Curio. Mai rău ca înainte. Dar nu-mi mai pasă de nimic.

Ascult muzică.

Toată ziua.

Toată noaptea.

Toate zilele.

Toate nopţile.

Vara pe care am aşteptat-o atât de mult a sosit. Acum aproape a trecut. În septembrie o să mă întorc la şcoală. Bunicul mi-a spus că dacă vreau pot să mă retrag de la contabilitate. O să îmi plătească el conservatorul din pensia lui. Dar nu-mi mai pasă de nimic.

Nu-mi mai pasă de nimic.

Nu-mi mai pasă de nimic.

Nu-mi mai pasă de nimic.

De nimic.

De nimic.

De nimic.

Lui Franz i-am cerut ca amintire unul din tricourile lui. Acela pe care era scris cu pixul EU ÎI URĂSC PE TOŢI. Îl am tot timpul pe mine. La întâlnirea cu Margherita nu m-am mai dus.

Ascult muzică.

Toată ziua.

Toată noaptea.

Toate zilele.

Toate nopţile.

Au dat jos şi stejarul meu. Era pe direcţia superautostrăzii. Mă uit la tricoul pe care-l am pe mine.

EU ÎÎ URĂSC PE TOŢI, stă scris.

EU ÎÎ URĂSC PE TOŢI.

EU ÎÎ URĂSC PE TOŢI.

EU ÎÎ URĂSC PE TOŢI."

"Pentru că Alice, chiar dacă mi se pare imposibil, nu mai este.

Nu.

Mai.

Este."

Ţara minunilor, Giuseppe Culicchia

Când citeşti o carte, aşa cum am citit-o eu pe aceasta, întâi de la început la sfârşit, apoi învers, ca în final să o iau la întâmplare, nu are cum să nu te marcheze ceva, un fragment, cât de mic. Pe mine m-au lovit aceste două pagini. Au dat jos şi stejarul meu.

Constatări.2

Amintirile se imprimă, se scufundă în memorie şi în final rămân doar pete în subconştientul nostru.

Colţuri şi cafea.

Pielea mea miroase a libertate şi cafea.

Aroma se vinde la colţ de stradă

Şi prin muzica mea.

La colţ de stradă găseşti de toate:

Găseşti soare, ţigări, lună şi vise.

Trăieşti un univers paralel care îţi usucă toţi nervii,

Îi permiţi să te consume pentru moneda universală de schimb:

Sfârşitul.

Luptăm pentru cauze care nici măcar nu ne aparţin,

Nu ne-au aparţinut şi nu o vor face vreodată;

Luptăm pentru nimicuri şi de toate,

Luptăm din obişnuinţă şi din lene.

La colţ se mai vând şi minciuni,

Căpşuni şi speranţe deşarte.

Sunt coşuri pline de boemie, butoaie de nostalgie,

Melancolie, viaţă, copilărie, urât şi frumos;

Se vând lipsuri pe bandă rulantă,

Cârpe cu suflete fumate, libertate ticsită de limite,

Urticarie, chef, stele, luni şi ani.

Se dă viaţă pe gratis şi se ia cu bani.

Se aruncă cu inimi, complexe, imaginaţie, promisiuni,

Prietenie, zodii, constatări

Ţi se iau banii pe nimicuri şi ţi se dau doar ca să accepţi nimicurile din sufletele colţului.

Constatări.1

E doar un mod de a spune bună, când de fapt, tot ceea ce doreşti e să spui adio. Şi ce faci atunci când ai în cale acest conflict de interese? Îţi faci tema la religie, poate e cea mai bună figură de stil pe care o pot folosi.

Constatări.0

Uneori îţi dai seama că, pe termen lung, deciziile tale nu sunt cele mai bune. Din păcate, realizăm asta prea târziu şi ajungem să fim măcinaţi de propriile alegeri.

Asta doar ca o altă constatare.

"She put him out like the burnin' end of a midnight cigarette"

Ness.

Lucruri fără rost. Depărtări inutile, lucruri prosteşti. Doruri imense şi alte prostii de genul.

Lumea se învârte într-un singur sens şi noi două pur şi simplu am ales să mergem invers. Am ales să luptăm împotriva curentului, să arătăm că se poate şi altfel. Că noi putem doar altfel, de fapt şi de drept.

Aşa că, nu ştiu, amintindu-mi de extinctoare, de plăcinte pe jumătate mâncate, amintindu-mi de baia fără uşă, de sărit pe geam, de jucat RE, de luat palme de la tine şi pissy, de plimbat prin C, de cumpărat 21 de brăţări care acum stau aruncate pe undeva, de vorbit cu domnul stomac, de stat cu orele pe hol, de vagoane de tren în care se auzea o singură voce going on and on and on about how great he is şi nuj câte alte prostii prin care am trecut, nu pot decât de zic că "wow, e doar juma de  an de când o cunosc pe copiliţa asta?".

So, as an end pentru această bolboroseală, I miss you kid, you're gonna go far:)...

Later edit: a trecut încă juma de an, aş mai adăuga sute de chestii dar nu are rost. Enjoy, my friend, chiar mi s-a făcut dor de tine. 

Minciuni.

A fost o zi simplă, banală. Nu am înotat prin gânduri, ca de obicei, nici măcar nu am avut timp să visez.

Totul a devenit scurt și la obiect, concentrat în patru ore de lungimi variate. Totul, într-un final, a devenit esența unei zile care nu merită amintită.

Azi am visat în nuanțe de turcoaz și am închis ochii la ciudățeniile din jur. Azi a plouat și ploaia mi te-a spălat din păr și te-a alungat, tristă, din mintea mea.

Dar asta nu mai contează. Pentru că bucăți mici din mine s-au dus odată cu picăturile reci, s-au rupt și au plecat, fără să mă lase să fug după ele.

Am pierdut ceva mai mult ca totul. O altă frântură din ceea ce am fost, un fragment din ceva ce nu voi fi. Dar atât. Restul a rămas în continuare, sub zâmbetul fără sentiment, îngropat într-o mare de vechi.

Dar am visat pe nuanțe de turcoaz și erai și tu, da, tu, pe acolo. Te uitai la mine cum înnebuneam în culori reci și nu ziceai nimic. Tăceai, cum taci mereu. Și nu îți păsa, cum, în ultima vreme, nu îți mai pasă. Dar erau ochii tăi, de culoarea aceea incertă pe care nici acum nu am descoperit-o, departe, având grijă de mine, ca de obicei. Și nu lipsea nici zâmbetul, mai plin ca al meu, mai real.

Dar visul s-a terminat și ziua a plecat odată cu el. M-a lăsat singură, doar eu într-o mare de ploaie turcoaz.

Albastru, cersetor, destin.

Pentru că ne trezim, la un moment dat, într-un tren, şi realizăm că e 17.

Revenire.

Mi-ai scris pe piele soarele şi luna şi m-ai lăsat să dorm visând la stele. Mai mult nu am cerut nicioată, pentru că nu am avut de ce.

Mi-ai amestecat zâmbetul cu praf de mare şi apoi ai suflat peste el ca să îl usuci aşa.

Mi-ai şters lacrimile cu nisip şi scoici şi le-ai aruncat spre cer sperând să scapi de ele.

Am luat-o de la capăt...