Minciuni.

A fost o zi simplă, banală. Nu am înotat prin gânduri, ca de obicei, nici măcar nu am avut timp să visez.

Totul a devenit scurt și la obiect, concentrat în patru ore de lungimi variate. Totul, într-un final, a devenit esența unei zile care nu merită amintită.

Azi am visat în nuanțe de turcoaz și am închis ochii la ciudățeniile din jur. Azi a plouat și ploaia mi te-a spălat din păr și te-a alungat, tristă, din mintea mea.

Dar asta nu mai contează. Pentru că bucăți mici din mine s-au dus odată cu picăturile reci, s-au rupt și au plecat, fără să mă lase să fug după ele.

Am pierdut ceva mai mult ca totul. O altă frântură din ceea ce am fost, un fragment din ceva ce nu voi fi. Dar atât. Restul a rămas în continuare, sub zâmbetul fără sentiment, îngropat într-o mare de vechi.

Dar am visat pe nuanțe de turcoaz și erai și tu, da, tu, pe acolo. Te uitai la mine cum înnebuneam în culori reci și nu ziceai nimic. Tăceai, cum taci mereu. Și nu îți păsa, cum, în ultima vreme, nu îți mai pasă. Dar erau ochii tăi, de culoarea aceea incertă pe care nici acum nu am descoperit-o, departe, având grijă de mine, ca de obicei. Și nu lipsea nici zâmbetul, mai plin ca al meu, mai real.

Dar visul s-a terminat și ziua a plecat odată cu el. M-a lăsat singură, doar eu într-o mare de ploaie turcoaz.