Cotidian.

E greu, știai?
Să ai șaptișpe ani și să crezi că zbori
Și să te'mpuște'n aripi și să te lege de pământ
Și să îți spună că visul tău e doar un gând,
Niciodată real, niciodată cald sau bun,
Înghețat, tremurând la tine'n minte,
Obosind.

Mai e greu și să crezi că știi,
Lumea să-ți dea peste nas și să cazi,
Să te ridici, plin de tupeu,
Să urlii și să simți, ca într-un final să constați că
Totul e doar în sufletul tău,
Închis, încuiat de-al dracului cu chei aruncate,
Pe care nimeni, nici tu măcar, nu le poate găsi,
Închistat în inima ta, care,
Chiar și fără pic de gheață în ea,
Arată de parcă ar sta să se spargă
Dacă aș îndrăzni să o țin în mână.

E greu să trăiești într-o lume în care
Oamenilor pur și simplu nu prea le pasă.
E greu să zâmbești, te omoară și
Se joacă moartea asta prin tine
Gâdilându-ți fiecare celulă
Și făcându-te să vrei să arzi tot ce e rău cu tine.
E greu să visezi când ții ochii deschiși
Pentru că vezi mizeriile din jur
Și te ia greața și scârba:
Nu mai știi cum să pleci din locul ală. 
E greu să citești când nu mai ai chef,
Când vrei să scapi și să fugi și să nu îi mai vezi.

E greu să simți când nu mai ai pentru cine.