Ultimele.

A trecut deja prea mult timp de când nu am mai scris rânduri pentru tine. Mai mult timp decât aş fi îngăduit în mod normal, presupunând, bineînţeles, prin reducere la absurd, că sunt normală.

A trecut mult timp şi de la ultimul zâmbet ce ţi-a fost incredinţat, dar asta, bineînţeles, este o numărătoare de zile pe care tu ar trebui să o veghezi. Şi a trecut mult timp de la acel ultim cuvânt şi asta e ceva ce ar trebui să numărăm împreună. Dar am uitat să numărăm sau poate am trecut de limita secundelor care au un nume.

Dar nu de asta îţi scriu, nu vreau să te păcălesc. Nu îţi ocup mintea cu cifre şi numere, pentru că ştiu că ele nu au absolut nicio valoare pentru o persoană ca tine. Cifrele sunt scăparea mea, aşa am ajuns să număr stele, fire de nisip, să adun şi să împart cerul, dar mai ales să caut rădăcini pătrate din sentimente şi nebunie. Pentru că, să ştii, nebunia chiar există şi e mai prezentă în mine acum, iarna, chiar dacă tu mi-ai spune că e primăvară deja. Probabil că frigul mă afectează sau, mai bine, frigul mă vindecă şi mă face aşa cum trebuie să fiu.

Mă încurc iar şi mă lungesc cu fraze ce nu îţi au rostul, explicaţii. Nu încerc să îmi găsesc scuze, cum fac în general. Sunt eu, acum, lovită de frig şi scriindu-ţi doar adevărul, purtat de val şi amestecat cu urlete de conştiinţă. Sunt eu, din nou, aşa cum nu m-ai cunoscut când iarna lipsea, căci masca mea de ceară a îngheţat şi s-a spart în sute de bucăţi şi mă tem că am nevoie de zile de primăvară ca să îmi fac alta.

Am realizat azi, când mergeam pe stradă, că totul e mult mai colorat decât mi-ai îngăduit tu să văd. Şi mai ales nuanţa aceea nebună de turcoaz pe care o prinde cerul când e furios pe mine că nu îi zâmbesc, mai ales aceea mă omoară şi mă aduce înapoi la viaţă, mă sugrumă şi apoi îmi suflă uşor plămânii cu aer. Dar tu nu ai cum să înţelegi asta, atât timp cât ochii tăi privesc doar cimentul aspru şi refuză să îşi ridice pupilele spre înalt. Dar nu o să îţi fac acum obeservaţii care oricum nu te vor influenţa, nu mă mai obosesc. Albastrul cerului, verdele nebun al mării şi bejul viu al nisipului, toate mi-au şoptit adevărul despre tine.

La început le-am spus că mint, că nu e adevărat. „Cum, el să fie atât de rău?” şi „E imposibil, el nu...”. Dar apoi mi-au dat peste nas, mi-au arătat că mă înşel.

Şi mă opresc aici, acum, pentru că deja am spus prea multe. Te obosesc, cel mai probabil, şi e exact ceea ce nu vreau sa fac. Nici nu ştiu ce vreau să fac, ca să fiu perfect sinceră, dar, într-un final, mai bine nu recunosc.


Noapte bună de acum, căci ştiu prea bine că citeşti scrisori doar seara şi ştiu sigur că pe aceasta o vei lăsa pentru final.

Cu lipsă de inspiraţie, 

Cris