Eu.

Să vă fac o prezentare, dacă tot am ajuns aici. Sunt realist-pesimistă, îmi sclipesc ochii doar când simt că nu mai am ce face ca să scap şi visez cu ochii deschişi zi de zi. Beau ceai de măceşe pe un balcon, sau beam, când era suficient de cald ca să nu prind ţurţuri. Stau de vorbă cu stelele, când am câteva minute libere, şi le spun lor tot ce mă doare. Îmi ridic cazemate de gheaţă în jurul sufletului şi uneori, parcă nu îmi pasă. Doar parcă.

În ultimul timp nu mai pun la suflet nimic, de ce aş face-o. Trec peste şi merg mai departe, e ca un ritual. Nici nu are rost să mai simţi ceva, atunci când "ceva" e mereu rău şi neadevărat.