Dragă tu abstract.

Nici nu mai ştiu de ce aş mai scrie. Dupa atât de mult timp, aproape că am şi uitat cum să alcătuiesc scrisorelele alea lungi, fără cap şi fără coadă, dar îmbibate în suflet şi inimă şi uscate frumuşel pe balcon înainte să ajungă la tine. Dacă stau cu adevărat să mă gândesc, nici nu cred că am ştiut vreodată, la urma urmei, n-am suflet şi mă laud cu asta.
Mă chinui acum, cu adevărat, să scot câteva ultime rânduri, nu de alta, dar deja încep să cred că a venit timpul să las ceva abstract, fără rost scris aici, aşa cum înţesasem atâtea alte foi şi apoi le aruncasem spunându-mi că oricum treaba lor nu a fost niciodată să fie citite. Acum scriu, şi mă întreb pentru cât timp, pentru că, cel mai probabil plictiseala nu e departe şi lipsa de idei o urmează tiptil.
E greu.
Sau nu...
Ba nu, e greu. Pământul e greu, dacă înţelegi ce vreau să spun. E cu atât mai greu cu cât jumătate din lucrurile pe care le spune sau le face sunt minciuni. Şi cu atât mai greu cu cât e lipsit de culoare sau viaţă. E greu să calci pe el gândindu-te că nu are un suflet de distrus: nu de alta, dar nouă ne cam place să călcăm doar pe lucruri vii, care mai pot suspina şi plânge din când în când. Şi zâmbi şi râde, ce-i drept, dar nu e nimic mai mincinos ca un zâmbet, aşa că hai să nu intrăm în astfel de detalii.
Afară încă plouă, mă mir că cerul mai are de unde. Probabil că s-a trezit azi noapte buimac şi a băut o cană mare de apă, altfel nu îmi pot explica. Mama lui ar fi trebuit să îi spună să nu facă aşa ceva niciodată, probabil a uitat, săraca. A aruncat şi câţiva bulgări de gheaţă, aici nu pot găsi nicio explicaţie, dar nici nu cred că m-am chinuit cu adevărat să caut una.
Aş spune din nou că e complicat, dar ştiu că mint. Nu e de nepăsare, de neseriozitate sau mai ştiu eu. Pur şi simplu nu cred că mai rezist să mai stau la poveşti de demult despre chestii abstracte. Deşi, da, realmente, acele chestii abstracte sunt destul de importante, dacă nu pentru 6 miliarde de suflete, atunci pentru sufletul pe care îl pretind pierdut. Nu l-am mai căutat de mult, ce-i drept.
E amuzant, totuşi. Să complici lucruri şi să le faci să pară fără cap şi fără coadă. Mi-e indispensabil acum să analizez cu grijă cam tot ce mă înconjoară. E amuzant şi să văd cum lucrurile trec de la bun la rău într-o secundă, şi bineînţeles că uneori, rar, şi de la rău la bun şi nu mai ştiu cum să se întoarcă înapoi. Săracele lucruri, ţi se face milă când te gândeşti aşa la ele.
Sau nu...
Nu, aici cred că rămân la sau nu. Ai nevoie de suflet pentru aţi fi milă şi duc lipsă acută de unul. Ieri l-am căutat pe străzi şi trotuare, dar cei de la Salubritas tocmai trecuseră cu monstrul ăla de spălat asfalt, aşa că, îmi închipui, chiar dacă vreun suflet rătăcit s-ar fi jucat pe acolo, atunci măturile şi apa cu săpun l-ar fi alungat şi înnecat. Săracul meu suflet. Dacă l-aş avea închis în carcasa mea, acolo unde îi este locul, mi-ar părea rău pentru el.
Am ameţit. Mă plâng, din nou, şi încep să urăsc să fac asta. Am observat că oamenii nu prea apreciază bătaia de câmp ci preferă obiectivitatea şi acurateţea în exprimare. Nu e vina mea că ideile se îngrămădesc unele peste altele şi într-un final ajung cu un fel de salată de gânduri în capul meu, salată pe care o împart bucuroasă cu toţi cei care vor să o audă.
Dar de ajuns. Probabil te-am plictisit şi pe tine. Îmi iau cafeaua şi promit că stau pe balcon până trece ploaia şi mi se aşează şi mie gândurile.

 Fără limite,
Cristina

PS: Am recitit amalgamul de mai sus şi în continuare îmi pare logic.
PSS: Ascultă asta, te rog. Poate o să înţelegi ce iepuri zburdă la mine în minte aşa. Mă îndoiesc.