De ziua mea.

A mai trecut un an. Încep să uit fix chestiile pe care, ei bine, ar trebui să le știu în permanență.

Știu că aberez, dar parcă apar fire albe și parcă(sigur, de fapt) nu mai văd și aud la fel de bine. Și nici nu mai simt la fel de bine, încep să delirez, visele nu mai sunt la o parolă cu stelele, ci pline de negru și frustrări. De scris n-am scris niciodată cu adevărat, așa că nu o să zic nimic aici. Parcă și respiratul e mai cu lene, mai nou, ca să nu mai zic de citit și de gândit. Și completat formulare și compus diverse bucăți de hârțogăraie, ei bine, devine plictisitor și cu nimic ieșit din comun.

Îmi țin părul ciufulit, mai ciufulit ca înainte, poate, poate o să scot în evidență imaturitatea "mutrei" mele. Am ochii poate un albastru mai șters ca ieri, sper să fiu singura care observă. Zâmbesc mai rar, și atunci când o fac mă întreb imediat de ce, încep să iert și să nu mai țin minte toate prostiile.

Nu știu, m-am îmbolnăvit de o îmbătrânire forțată. Forțată de mine și de prostiile pe care le îndrug.

Fairytale gone bad nu pentru că e ceva rău, ci pentru că nimic nu mă trezește mai frumos dimineața.