De 14...

Ce-ai vrea să spun?

Să povestesc iar de colţuri şi cafea nu-i cu rost.

Pot spune că mi-a fost de-ajuns.

Că ai fost steaua mea

Stea mică şi rea.

Şi priveai pe furiş la rânduri de C

Şi-ţi fugea privirea dup-o Dacie crem

Berlină şi veche, doar un alt totem.

Vrei mai mult d-atât?

Mă scuz, nu mai pot.

Chiar de nu există, nu vreau îi ia loc.

Nu merge, nu ştiu...

Nu pot: mă bâlbâi.

Mă-ncurc cu ce rost?

Şi altele ce?!

Că tu eşti marea mea?

Şi iarna pe tine-n loc de valuri şi scoici

Aş vrea să te-aud, să te văd, să îmi cânţi?

Dar ar fi o minciună, doar un chin, blasfemii;

Când iarna pot fii pe o plajă pustie,

A mea şi a lor, să nu ştie nimeni

Ce vreau, ce gândesc, cât de mult a trecut

De când m-am rugat şi de când m-am născut.

Tu nu poţi fii marea, asta nu mi-o poţi lua.

Dar vara? Vara, da, vara

Fii viscol şi cancer şi gheaţă.

Vara fii rece, fii fără sens, tot ce-ţi doreşti.

Adu-mi aminte de iarnă, dacă vrei.

Şi primăvara şi toamna le poţi aduna,

Încurca, ameţii.

Dar eu tot îţi cer:

Lasă-mi iarna şi marea,

Pescăruşi şi nisip.

Lasă-mi soarele rece: e al meu, doar al meu.

Mai departe ce-ai vrea

Să auzi, tu, iubire?

Cam tot ce-am de zis?

Atunci mi-e simplu, banal, penibil de simplu:

Mă deprimi şi m-oftici.

Dacă m-ai pornit, ascultă-mă până la sfârşit.

Îmi strici orice stare, mă-nbeţi cu tristeţi

Ale tale, ale mele, ale altora beţi.

Mă îngheţi şi îmi urli că eu nu mai simt...

Îmi spui că mă uiţi şi să uit tot ce simt.

Mă arunci în uitare, într-un hau: în Tartar;

Mă disperi, mă intrigi, mă chinui-n zadar.

Continui? Sau stau, mă opresc şi te las...

Merg şi mai departe, spun stop şi mă-ntoc.

Ai vrut să ştii tot, m-ai făcut să vorbesc

Şi s-arunc în noi cu de toate şi tot.

Din nou, mă pierd şi mă bâlbâi, simt că mor.

De ce mai continui?

Mă pierd, pierd şi firul, s-o las baltă de-acum?

Ai fost ca o ploaie şi încă mai eşti:

Stingi, rupi, vindeci, semeni

Iubire şi pleci şi mă laşi

Doar cu nori şi tristeţi.

Ai fost ca un soare

Fierbinte de vară.

Ai ars, ai crescut şi-ai aprins într-o doară

Un suflet bolnav, făr'de capăt şi coadă;

Un suflet de om ce-a murit şi-a-nviat,

Şi-acum plânge ascuns

Într-un colţ, în zăpadă.

C-a plecat el soare şi-a venit iarăşi nor

Şi-a-ngheţat făr'de gând sentimente ce dor.

Ai fost ca un gând şi apoi ai plecat.

Am vrut să îţi spun cât de mult te iubeam.

Am uitat dar acum, şi regret, dar mi-e greu.

Am uitat şi de nervi, şi iubiri, şi cam tot

Şi-o să ard tot ce scriu, să rămână uitat.