Păcat că lumea nu zâmbește mai des.

Simplități.

Hai să fumăm singurătatea împreună

Nu-i prea greu, stăm mână-n mână,

Fiecare-n lumea lui, ca doi copii,

Și reflectăm la gânduri fumurii.

Și ți-aș zice hai, din nou, hai să plecăm,

Să uiți de oameni sau să uităm.

Să fugim de lume și de tot,

Să ne-ascundem ca doi bandiți, în vreun port,

Presupunând prin reducere la curcubee și nori

Că și tu cauți alte cărări,

Alte drumuri și-alte căruțe ‘ndesate

Și nu te mulțumești cu simple vise fumate.

Diferența dintre maro și kaki ilustrată

Ăsta e maro:

Și astă a kaki:

=> Maieul meu e maro. Toată ziua. Și noaptea. Și oricând, în week-end, în timpul săptămânii, în vacanțe, de sărbătorile legale și ilegale.

Dragă tu abstract.

Nici nu mai ştiu de ce aş mai scrie. Dupa atât de mult timp, aproape că am şi uitat cum să alcătuiesc scrisorelele alea lungi, fără cap şi fără coadă, dar îmbibate în suflet şi inimă şi uscate frumuşel pe balcon înainte să ajungă la tine. Dacă stau cu adevărat să mă gândesc, nici nu cred că am ştiut vreodată, la urma urmei, n-am suflet şi mă laud cu asta.
Mă chinui acum, cu adevărat, să scot câteva ultime rânduri, nu de alta, dar deja încep să cred că a venit timpul să las ceva abstract, fără rost scris aici, aşa cum înţesasem atâtea alte foi şi apoi le aruncasem spunându-mi că oricum treaba lor nu a fost niciodată să fie citite. Acum scriu, şi mă întreb pentru cât timp, pentru că, cel mai probabil plictiseala nu e departe şi lipsa de idei o urmează tiptil.
E greu.
Sau nu...
Ba nu, e greu. Pământul e greu, dacă înţelegi ce vreau să spun. E cu atât mai greu cu cât jumătate din lucrurile pe care le spune sau le face sunt minciuni. Şi cu atât mai greu cu cât e lipsit de culoare sau viaţă. E greu să calci pe el gândindu-te că nu are un suflet de distrus: nu de alta, dar nouă ne cam place să călcăm doar pe lucruri vii, care mai pot suspina şi plânge din când în când. Şi zâmbi şi râde, ce-i drept, dar nu e nimic mai mincinos ca un zâmbet, aşa că hai să nu intrăm în astfel de detalii.
Afară încă plouă, mă mir că cerul mai are de unde. Probabil că s-a trezit azi noapte buimac şi a băut o cană mare de apă, altfel nu îmi pot explica. Mama lui ar fi trebuit să îi spună să nu facă aşa ceva niciodată, probabil a uitat, săraca. A aruncat şi câţiva bulgări de gheaţă, aici nu pot găsi nicio explicaţie, dar nici nu cred că m-am chinuit cu adevărat să caut una.
Aş spune din nou că e complicat, dar ştiu că mint. Nu e de nepăsare, de neseriozitate sau mai ştiu eu. Pur şi simplu nu cred că mai rezist să mai stau la poveşti de demult despre chestii abstracte. Deşi, da, realmente, acele chestii abstracte sunt destul de importante, dacă nu pentru 6 miliarde de suflete, atunci pentru sufletul pe care îl pretind pierdut. Nu l-am mai căutat de mult, ce-i drept.
E amuzant, totuşi. Să complici lucruri şi să le faci să pară fără cap şi fără coadă. Mi-e indispensabil acum să analizez cu grijă cam tot ce mă înconjoară. E amuzant şi să văd cum lucrurile trec de la bun la rău într-o secundă, şi bineînţeles că uneori, rar, şi de la rău la bun şi nu mai ştiu cum să se întoarcă înapoi. Săracele lucruri, ţi se face milă când te gândeşti aşa la ele.
Sau nu...
Nu, aici cred că rămân la sau nu. Ai nevoie de suflet pentru aţi fi milă şi duc lipsă acută de unul. Ieri l-am căutat pe străzi şi trotuare, dar cei de la Salubritas tocmai trecuseră cu monstrul ăla de spălat asfalt, aşa că, îmi închipui, chiar dacă vreun suflet rătăcit s-ar fi jucat pe acolo, atunci măturile şi apa cu săpun l-ar fi alungat şi înnecat. Săracul meu suflet. Dacă l-aş avea închis în carcasa mea, acolo unde îi este locul, mi-ar părea rău pentru el.
Am ameţit. Mă plâng, din nou, şi încep să urăsc să fac asta. Am observat că oamenii nu prea apreciază bătaia de câmp ci preferă obiectivitatea şi acurateţea în exprimare. Nu e vina mea că ideile se îngrămădesc unele peste altele şi într-un final ajung cu un fel de salată de gânduri în capul meu, salată pe care o împart bucuroasă cu toţi cei care vor să o audă.
Dar de ajuns. Probabil te-am plictisit şi pe tine. Îmi iau cafeaua şi promit că stau pe balcon până trece ploaia şi mi se aşează şi mie gândurile.

 Fără limite,
Cristina

PS: Am recitit amalgamul de mai sus şi în continuare îmi pare logic.
PSS: Ascultă asta, te rog. Poate o să înţelegi ce iepuri zburdă la mine în minte aşa. Mă îndoiesc. 

Adrian Păunescu.

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

M-as jelui in fel de fel de jalbe
In care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Imi covarsesc gradina si mi-e teama

Si uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii cauta o cale

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste, vin in miezul verii,
Iar eu sunt pln de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante,
Copii fragili ducand parintii-n spate,
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

Te-aud in batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

De te lucram sarguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o

Lasand ambitiile de o parte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfanta casa

Pe urma vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Si eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tample soarele si luna

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie




(Poate ca unii isi aduc aminte de ceva cand o citesc.)

Cotidian.

E greu, știai?
Să ai șaptișpe ani și să crezi că zbori
Și să te'mpuște'n aripi și să te lege de pământ
Și să îți spună că visul tău e doar un gând,
Niciodată real, niciodată cald sau bun,
Înghețat, tremurând la tine'n minte,
Obosind.

Mai e greu și să crezi că știi,
Lumea să-ți dea peste nas și să cazi,
Să te ridici, plin de tupeu,
Să urlii și să simți, ca într-un final să constați că
Totul e doar în sufletul tău,
Închis, încuiat de-al dracului cu chei aruncate,
Pe care nimeni, nici tu măcar, nu le poate găsi,
Închistat în inima ta, care,
Chiar și fără pic de gheață în ea,
Arată de parcă ar sta să se spargă
Dacă aș îndrăzni să o țin în mână.

E greu să trăiești într-o lume în care
Oamenilor pur și simplu nu prea le pasă.
E greu să zâmbești, te omoară și
Se joacă moartea asta prin tine
Gâdilându-ți fiecare celulă
Și făcându-te să vrei să arzi tot ce e rău cu tine.
E greu să visezi când ții ochii deschiși
Pentru că vezi mizeriile din jur
Și te ia greața și scârba:
Nu mai știi cum să pleci din locul ală. 
E greu să citești când nu mai ai chef,
Când vrei să scapi și să fugi și să nu îi mai vezi.

E greu să simți când nu mai ai pentru cine.

Bacovia

Poemă finală

Eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni
Ascuns în pivnița adâncă fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo neștiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viața, și moartea
Și plângă poeții poema lor vană...
Știu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis -
Plumb, și furtună, pustiu
Finis...
Istoria contemporană...
E timpul... toți nervii te vor...
O, vino odată, măreț viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ce nu știe nimeni
Mâhnit de crime burgheze fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni
Altfel, e greu pământul...